Viata la Moscova

vreti sa stiti cum se traieste la moscova? acesti rusi va vor povesti experientele lor:

Ma duc la un mic hotel la cativa kilometri de Kiev. E tarziu. Sunt obosit. Spun femeii de la receptie vreau o camera. Imi spune camera si imi da cheia. “Dar inca ceva camarade; este o camera fara numar care e mereu inchisa. Sa nici nu te uiti inauntrul ei.” Eu iau cheia si ma duc la culcare.

Noaptea vine si aud picurat de apa. Vine din camera din fata camerei mele. Nu pot dormi deci deschis usa. Vine din camera fara numar. Bat la usa. Nici un raspuns. Ma uit in gaura cheii. Nu vad nimic decat rosu.

Apa inca mai picura. Ma duc jos la receptie si ma plang. “Ca veni vorba cine e in camera aia?” Ea se uita la mine si imi spune povestea.

Fusese o femeie acolo. Omorata de sot. Pielea toata alba, in afara de ochi, care erau rosii.

Ii spun I don’t give a shit. Opreste picuratul apei sau restituie-mi banii. Mi-a dat 100 de ruble si mic dejun gratuit.

Astfel e viata la Moscova.

Intr-o seara imi bateam sotia cand telefonul suna. Eu bat telefonul, apoi il ridic. Aud voce. Voce spune:

“Ce faci cu fiica mea?!”

Ma intorc spre sotie si o intreb de ce tatal ei mi-a intrerupt bataia. Dar ea spune, tatal ei e mort!

Apoi, KGB sparg usa si ma aresteaza pentru posesie ilegala de telefon.

Astfel e viata la Moscova.

Tata si Mama vor sa mearga la Moscova sa cumpere vodka. Cheama cea mai de incredere babysitter. Cand babysitter ajunge, copiii deja dorm in pat. Babysitter doar sta pe acolo si se asigura ca totul e in regula cu copiii. Mai tarziu noaptea, babysitter se plictiseste si merge sa citeasca Marx, dar nu poate citi la parter ca nu e electricitate (parintii n-au vrut ca copiii sa citeasca Marx toata noaptea).

Asadar, suna parintii si intreaba daca poate lua lumanari sa citeasca Marx in camera copiilor. Desigur, parintii spun ok, dar babysitter mai are o singura cerere: a intrebat daca poate acoperi statuia lui Lenin din fata geamului de la dormitor cu o carpa sau o patura, pentru ca o face sa se simta infricosata.

La telefon se face liniste pentru o secunda, apoi tatal spune: “Ia copiii si iesi din casa…vom chema militia. Nu avem o statuie a lui Lenin.”

Militia i-a gasit pe toti trei ocupanti ai casei morti pentru ca KGB ii arestase pentru ca au incercat sa acopere statuia lui Lenin. Iar militia i-a arestat pe parinti pentru ca nu aveau o statuie a lui Lenin.

Astfel e viata la Moscova.

Odata am auzit o poveste despre o fata din Chaplygin. Dormea in pat cand a simtit ca o linge ceva pe mana. Crede ca e cainele si se culca la loc. A doua zi dimineata gaseste billet pe masa cu capul cainelui. Scrie “Si capitalistii pot linge” Ea tipa. 

Fata a fost trimisa la reeducare in Estonia iar parintii in Siberia. Trebuie sa fii atent si sa nu lasi spioni americani in casa la tine.

Intr-o noapte un om incearca sa scape din gulag.

Gaseste o cabana in mijlocul tundrei. Inauntru sunt multe poze de familie pe pereti. Adoarme. In toiul noptii este bagat intr-un sac si tarat afara. Dimineata este impuscat.

Pozele sunt geamuri. KGB te priveste mereu.

Astfel e viata la Moscova.

 

Barbat rus este la lucru singur. Copiatorul incepe sa faca copii. Omul nu facuse copii. Merge sa vada. Copiile il arata mort la birou.

El injura copiatoarele suedeze. Impusca copiatorul si incepe sa faca copiile de mana.

Un sunet te trezeste in mijlocul noptii in coliba ta din Moscova. Ca un adevarat soviet te duci la usa. Este vecina ta. Ea tipa ca o femeie si tie nu iti pasa. Observi ca poarta pandantivul lucios al nevestei tale. Iesi afara sa ii spui sa iti dea inapoi pandantivul. Atunci realizezi ca nu e niciun pandantiv, doar ucigas cu cutitul. Te intorci in casa si te duci la culcare.

Astfel e viata la Moscova.

Mergand spre casa intr-o noapte, observi ca lumanarile din coliba ta sunt aprinse.

Termini de baut vodka si te apropii de usa.

Casa este goala, si te-ai asigurat sa nu dai de mancare cainelui de paza, dar lumanarile tot se sting.

Te uiti la ceasul de buzunar. Sageata mica pe 4, sageata mare pe 1. iti dai seama ca vei intarzia de la serviciul in folosul comunitatii neplatit.

La serviciu, gasesti o scrisoare pe jos. Este semnata de tine, pentru tine. Deschizi scrisoarea, confuz.

Inauntru scrie “ceas grija la ai”

Te uiti la ceasul de buzunar. Sageata mica pe 4, sageata mare pe 1. Te uiti la bilet din nou, se pare ca cuvintele 1 si 4 au facut schimb de locuri.

“ai grija la ceas”

Te uiti din nou la ceasul de buzunar.

Iti dai seama ca e stricat si decizi ca trebuie reparat. Mai decizi si sa mai bei o vodka, ca sa nu iti mai tot trimiti scrisori tie insati.

Astfel e viata la Moscova.

A fost odata un baiat rus care mergea la scoala. A gasit o poza a unei fete americane frumoase care zambea si avea doua degete ridicate, in semnul pacii. El pastreaza poza.

Intr-o noapte aude o bataie la geam. Se uita afara si este fata. “F*** you American” striga el, si arunca in ea cu cartofi.

Face asta timp de mai multe nopti pana nu mai are cartofi. Iese din casa pentru a o omori pe fata dar este lovit de o masina. Soferul coboara si ia poza fetei de la baiat. Fata tine acum un cartof si are 3 degete ridicate cu un zambet.

Astfel e viata la Moscova.

Tu esti cu femeie. Telefonul suna si om la telefon spune “de ce esti cu femeie? De ce nu lucri?”

Femeie spune tatal ei dus la gulag de KGB.

Nu ai timp de intrebari despre telefon deoarece KGB a venit deja si o duce si pe femeie la gulag.

Astfel e viata la Moscova.

Doc.

Acoperind ambii pereti ai coridorului de la etajul 2 al casei noastre se aflau forografiile mele si ale familiei. Nu ne place acel loc gol, nu? Asa ca il umplem pana nu se mai vede deloc vopseaua, sperand ca goliciunea dinauntrul nostru va disparea in acelasi timp.
Imi cer scuze, va rog sa ma iertati daca ma indepartez de poveste…dar imi e prea greu sa scriu despre asta…
Oricum, erau niste banale poze ale familiei, puse acolo de amintire…
In timpul zilei, cel putin.
Camera mea se afla la capatul acestui coridor, iar in capatul opus se afla baia, unde ma duceam uneori noaptea. Mi-a fost mereu (si inca imi mai este) frica de intuneric, deci atunci cand mergeam la baie aveam doua optiuni: 1)sa fug nebuneste si sa trantesc usa dupa mine, trezindu-i astfel pe parinti si 2)sa merg incet si in liniste, facandu-mi curaj pe parcurs. Cand am mai crescut, am inceput sa apelez mai des la optiunea a doua, asa ca, odata cu trecerea anilor, am ajuns sa merg din ce in ce mai incet pe acel coridor.
Stiam doua lucruri la vremea respectiva: umbrele si propria ta minte iti pot juca farse pe intuneric…dar totusi, era ceva ciudat la acel coridor, si nu mi-am dat seama ce decat intr-o noapte de august.
Uneori, lumina masinilor care treceau noaptea pe strada se reflecta in pozele de pe perete, facandu-le sa straluceasca si sa para ireale.
Mereu mi se parea ca vedeam umbre ciudate acolo, dar mereu credeam ca era doar imaginatia mea. Asta pana intr-o noapte in care, atunci cand lumina unei masini s-a reflectat in ea, am vazut intr-o poza ceva ce nu vazusem niciodata pana atunci. Un barbat. Un barbat inalt, intunecat, purtand halat de doctor, cu pielea atat de deschisa la culoare ascunzand intunecime in spatele ei. Purta o masca de doctor care ii acoperea gura, avea urechile ascutite, iar parul era format din fire negre amestecate cu o culoare ce parea gri. Statea in unghiuri ciudate, infricosatoare, parea ca nu este acolo deloc. Dar era un doctor, mereu un doctor.
Cel mai rau era insa ce avea in mainile sale subtiri si osoase. In aceea noapte, era un bisturiu, aproape neobservat, deoarece il tinea la spate. In alte nopti, am descoperit ca era un cutit pe care il tinea in fata fetei, sau un stetoscop, sau o seringa, sau uneori nimic.
Prima data cand l-am observat, in aceea noapte de august, era aproape invizibil, dar era acolo. Intr-o poza cu mine, ascuns in spatele unor tufisuri. M-am speriat si am fugit in camera mea, simtind ca vine ceva dupa mine…dar era liniste.
A doua zi, pozele aratau ca intotdeauna, dar parca il mai vedeam pe el.
Noaptea urmatoare, m-am hotarat sa ies iar pe coridor, cu o lanterna. Era o nebunie, dar am facut-o totusi. M-am oprit in fata pozelor. Ceea ce am vazut aproape ca mi-a cauzat un infarct. In toate pozele era un om in halat de doctor si purtand masca. Nu avea cum sa fi fost in toate pozele de la inceput, dar parea atat de real…
Nici nu mai conta, pentru ca se vedea clar ca se afla in toate pozele. Si parea ca acolo ii este locul, nu in peisajele acelea familiare ci in praf, in nimicnicie, in vechime. Nu era posibil, nu-mi venea sa cred.
Am fugit inapoi in camera mea fara sa ma uit la ultimele 7 poze. N-am avut curajul.
Daca m-as fi uitat totusi la toate, as fi observat ca era o poza in care nu era prezent, aceea a surorii mele. Era frumoasa in aceea poza. Si urma sa fie moarta in 17 ore. Un accident de masina, in care a murit la o ora dupa ce au inceput sa o scoata dintre ramasitele masinii.
N-as fi avut cum sa opresc acest lucru de la a se intampla. Dar in noaptea ceea, cand m-am uitat la poza lui soramea, am stiut despre ce era vorba. Era o nebunie, dar stiam ca era o legatura intre accident si pozele acelea. Trebuia sa fac ceva.
Dupa accident, i-am spus mamei sa scoata pozele de pe perete. N-a zis nimic, fiind prea socata de moartea surorii mele. Pana la urma, am luat eu jos pozele, si nimeni n-a zis nimic. Le-am pus intr-o cutie pe care am izolat-o si am dus-o in mansarda.

Sunt in mansarda acum. Nu trece o zi fara sa imi doresc sa ard cutia aceea. Dar asta nu functioneaza niciodata, nu-i asa? Nu, nu cred. Poate intr-o noapte voi deschide cutia si ma voi uita la acele poze cu lanterna, ca pe vremuri. Dar de ce? Poate el…nu mai e acolo.
Dar trebuie sa o fac. N-am de ales.

Noaptea asta, am facut-o. Am deschis cutia si am scos pozele rand pe rand. Era 2 noaptea, nu puteam sa adorm si simteam atractia acelei cutii. Erau inca acolo, toate. Le-am scos pe toate, dar mi-era inca prea frica sa ma uit la ele. Le-am asezat in fata mea, pe jos.
Pe rand, le-am intors pe toate cu fata in sus. Iar mi s-a oprit inima, dar din alt motiv. Doctorul lipsea din toate pozele. Lipsea. Am inceput sa rad. In sfarsit, dupa atata timp, nu mai trebuia sa imi fie frica! Am vrut sa ma ridic, dar linistea care se asternuse in jurul meu mi-a mai taiat din bucurie. M-am gandit ca voi agata din nou pozele pe perete maine.
Deodata, s-a auzit o lovitura de jos, de pe coridor, ca si cum ceva ar fi cazut. Am sarit la zgomot, cu mana la inima, dar apoi am ras iarasi. Si ce daca, ceva cazuse. Nimic special. Apoi, deodata, sunetul s-a auzit din nou, de data asta mult mai aproape de scara pe care urcasem in pod. Probabil lasasem geamul deschis, m-am gandit eu.

Apoi, se auzi un sunet de zgariat, de metal tarat pe lemn. Era un sunet discret-“un bisturiu, un bisturiu zgariind peretele coridorului.”
Ultima propozitie intra in capul meu fara sa vreau, ca si cum altcineva o gandise, si nu eu.
Se auzi un nou sunet ca si cum ceva cazuse, si apoi din nou sunetul de zgariat, apropiindu-se de-a lungul coridorului, catre scara. “un cutit, o seringa, unghiile lui.” Ale lui? Cine e “el”? De data asta, chiar nu fusese vocea mea. Era o voce guturala si adanca.
Sunetul s-a oprit. Liniste totala. Cat de repede am putut, am pus lanterna deasupra pozelor. Doctorul revenise in toate, in afara a doua poze: aceea a surorii mele si a mea, in care statea in spatele meu.
Din nou se auzi sunetul acela, de data asta la baza scarii care urca in pod, insotit de un zgariat al unui…
“…bisturiu. Un bisturiu vechi, prietene. Lasa-l pe doctor sa isi faca treaba, acum. Nu te speria, sunt aici sa te ajut. Lasa-l pe doctor sa iti ia durerea…”
Era aceeasi voce joasa, cavernoasa. De data asta insa, se auzea mai tare. Am inceput sa simt un miros ciudat. Parca era…
“Catacombe. Morminte. Bandaje vechi. Mirosul de fier ce insoteste sangele uscat. Nu te speria, sunt aici sa te ajut. Asa e bine, doar respira adanc si numara descrescator de la zece…”
Asta fu indeajuns sa ma faca sa ma ridic in picioare. Am inceput sa merg cu spatele, sperand ca peretele din spatele meu va disparea, ca sa pot sa ma indepartez de ceea ce urca la mine.
Se auzira mai multe sunete in timp ce urca pe scari, si zgaria treptele de lemn. Vroia sa ma faca sa innebunesc de frica?
“Nu. Nu, am altceva pentru tine. Doctorul a venit sa-ti administreze medicamente. Biata, biata fiinta, lasa-ma sa am grija de tine. Lasa-ma sa te ajut.”
O figura se forma pe intuneric la capatul scarilor in timp ce urca. Ii puteam vedea parul negru, apoi fruntea. Apoi isi intinse bratele si ajunse sus. Manecile halatului erau albe la inceput, dar apoi se intunecau, ca si cum ar fi fost patate de ceva. Era aproape un galben maroniu, cu pete de sange. Cand ajunse sus cu totul, mi-a venit sa tip.
Purta masca aceea, si era si ea patata de sange. Ochii nu erau decat doua gauri negre. Tavanul era jos, deci trebui sa se aplece in timp ce se apropia de mine. Avea bratele intinse spre mine. Am deschis gura sa strig, dar am inchis-o la loc.
“Nu, nu, nu tipa. Daca nu-l lasi pe doctor sa-si faca treaba, va trebui sa iau masuri mai…extreme.”
Nu-mi puteam misca gura. Am incercat, dar parca aveam buzele lipite. Mi-am dus mana la gura si am realizat ca fusesera cusute cu fire subtiri de ata.
El era acum foarte aproape de mine. Degetele lui osoase pareau sa stranga mai tare bisturiul.
M-am lasat in genunchi, fara vlaga.
“Asa, nu ai niciun motiv sa iti fie teama. Doar lasa-l pe doctor sa se ocupe de tine. Respira adanc si numara in jos de la zece…”
Mirosul se simti mai puternic. Era ingrozitor, bolnavicios. Si nu puteam face nimic. El se tara catre mine.
Imi zgarie fata cu bisturiul. Simteam sangele chiar si prin cusaturile de la gura.
“E in regula acum. Lasa-l pe doctor sa se ocupe de tine.”

Creepypasta

"Tata, am avut un vis urat."

Iei o inghititura de vodka si te intorci pe o parte. Te uiti la turnul cu ceas din Piata Sobornaya si vezi ca e 3:23.

"Intoarce-te la culcare, maine e zi de lucru."

"Nu, Tata."

Vodka incepe sa isi FACA efectul. De-abia daca poti distinge figura palida a fiicei tale pe intuneric.

"De ce spui asta, devochka moya?"

"Pentru ca in visul meu, atunci cand m-am intors la culcare, creatura ce purta pielea Mamei s-a trezit."

Incremenesti si te uiti fix la fiica ta. Cuverturile din spatele tau incep sa se miste.

"Nu vorbi in acest fel despre fratele tau, nu este vina lui ca nu avem bani de haine."

Astfel e viata la Moscova.

Star Trek XD

Acesta este un scenariu foarte random... cu Star Trek...care a fost scris in urma cu un an, deci ii cam naspa.

Enjoy!

Capitanul, secundul, doctorul si inginerul-sef stau toti patru extrem de deprimati in sala de mese si se indoapa.

 

In timp ce Scotty isi taie tacticos chestiile colorate din farfurie, capitanul ii urmareste pe toti cu priviri malefice. Deodata, da un pumn in masa, facand mancarea lui Scotty sa zboare de pe furculita.

SC:-suparat- “Ei, capitane! Era bucatica mea preferata!”

J:-foarte serios si ignorandu-l pe inginer- “M-am saturat! Nu accept asa ceva! Trebuie sa gasim ceva fascinant imediat!!”

S:-calm- “Capitane, partea cu fascinant ar fi trebuit sa fie spusa de mine.”

J:-nervos, isi toarna niste apa-

B: “Ei, Jim, mi se pare ca esti cam stresat. Poate ai nevoie de un control.”

J: “Nu-mi vine sa cred! Voi nu va doriti sa gasiti ceva interesant?? O planeta, eh?”

S: “Ba da, insa noi nu ii deranjam pe cei de la masa. Uitati-va, capitane, la domnul Scott. Inca isi mai cauta bucatica de hrana sub masa.”

J:-cuprins de remuscari- “Ai dreptate, domnule Spock. Nu stiu ce m-a apucat. Lasa, Scotty, nu manca de pe jos. Ia din farfuria mea.”

Deodata, se aude un fluierat.

“Capitane, sunteti chemat pe Punte. Un obiect neidentificat se indreapta inspre nava.”

J:-se lumineaza la fata-

B:-zambitor- “Ei, vezi, Jim?”

J:-fericit- “Haideti, baieti!”

Cand ajung pe Punte, constata cu o nemarginita dezamagire ca “obiectul” nu era decat un asteroid micut.

In timp ce capitanul se ia de cap, pe Punte apare Scotty, avand inca farfuria cu mancare in mana, senin si vesel.

SC: “Capitane, ia priviti ce am inventat!” ia o bucata de mancare si, o scapa pe jos. Apoi, cu o viteza de necrezut, se apleaca, o ia de pe jos si o arunca in gura.

„Se numeste regula de trei secunde! Daca mancarea cade pe jos, trebuie s-o iau in gura inainte sa treaca trei secunde!” :D

S: „Fascinant.”

J:-turbat- „Incredibil! Nu se poate sa fiti chiar ATAT de plictisiti!!” –vede ca secundul si piratul il ignora, fiind preocupati cu mancatul bucatilor-

„Spock! Pana si tu, sotul-aa, prietenul meu! Este oribil!” –fuge intr-un mod dramatic si indurerat-

U: -mirata- „Ce-a fost asta?!”

 

Mai tarziu, capitanul sta foarte deprimat in cabina sa, cu capul pe masa.

VA URMA