Doc.

Acoperind ambii pereti ai coridorului de la etajul 2 al casei noastre se aflau forografiile mele si ale familiei. Nu ne place acel loc gol, nu? Asa ca il umplem pana nu se mai vede deloc vopseaua, sperand ca goliciunea dinauntrul nostru va disparea in acelasi timp.
Imi cer scuze, va rog sa ma iertati daca ma indepartez de poveste…dar imi e prea greu sa scriu despre asta…
Oricum, erau niste banale poze ale familiei, puse acolo de amintire…
In timpul zilei, cel putin.
Camera mea se afla la capatul acestui coridor, iar in capatul opus se afla baia, unde ma duceam uneori noaptea. Mi-a fost mereu (si inca imi mai este) frica de intuneric, deci atunci cand mergeam la baie aveam doua optiuni: 1)sa fug nebuneste si sa trantesc usa dupa mine, trezindu-i astfel pe parinti si 2)sa merg incet si in liniste, facandu-mi curaj pe parcurs. Cand am mai crescut, am inceput sa apelez mai des la optiunea a doua, asa ca, odata cu trecerea anilor, am ajuns sa merg din ce in ce mai incet pe acel coridor.
Stiam doua lucruri la vremea respectiva: umbrele si propria ta minte iti pot juca farse pe intuneric…dar totusi, era ceva ciudat la acel coridor, si nu mi-am dat seama ce decat intr-o noapte de august.
Uneori, lumina masinilor care treceau noaptea pe strada se reflecta in pozele de pe perete, facandu-le sa straluceasca si sa para ireale.
Mereu mi se parea ca vedeam umbre ciudate acolo, dar mereu credeam ca era doar imaginatia mea. Asta pana intr-o noapte in care, atunci cand lumina unei masini s-a reflectat in ea, am vazut intr-o poza ceva ce nu vazusem niciodata pana atunci. Un barbat. Un barbat inalt, intunecat, purtand halat de doctor, cu pielea atat de deschisa la culoare ascunzand intunecime in spatele ei. Purta o masca de doctor care ii acoperea gura, avea urechile ascutite, iar parul era format din fire negre amestecate cu o culoare ce parea gri. Statea in unghiuri ciudate, infricosatoare, parea ca nu este acolo deloc. Dar era un doctor, mereu un doctor.
Cel mai rau era insa ce avea in mainile sale subtiri si osoase. In aceea noapte, era un bisturiu, aproape neobservat, deoarece il tinea la spate. In alte nopti, am descoperit ca era un cutit pe care il tinea in fata fetei, sau un stetoscop, sau o seringa, sau uneori nimic.
Prima data cand l-am observat, in aceea noapte de august, era aproape invizibil, dar era acolo. Intr-o poza cu mine, ascuns in spatele unor tufisuri. M-am speriat si am fugit in camera mea, simtind ca vine ceva dupa mine…dar era liniste.
A doua zi, pozele aratau ca intotdeauna, dar parca il mai vedeam pe el.
Noaptea urmatoare, m-am hotarat sa ies iar pe coridor, cu o lanterna. Era o nebunie, dar am facut-o totusi. M-am oprit in fata pozelor. Ceea ce am vazut aproape ca mi-a cauzat un infarct. In toate pozele era un om in halat de doctor si purtand masca. Nu avea cum sa fi fost in toate pozele de la inceput, dar parea atat de real…
Nici nu mai conta, pentru ca se vedea clar ca se afla in toate pozele. Si parea ca acolo ii este locul, nu in peisajele acelea familiare ci in praf, in nimicnicie, in vechime. Nu era posibil, nu-mi venea sa cred.
Am fugit inapoi in camera mea fara sa ma uit la ultimele 7 poze. N-am avut curajul.
Daca m-as fi uitat totusi la toate, as fi observat ca era o poza in care nu era prezent, aceea a surorii mele. Era frumoasa in aceea poza. Si urma sa fie moarta in 17 ore. Un accident de masina, in care a murit la o ora dupa ce au inceput sa o scoata dintre ramasitele masinii.
N-as fi avut cum sa opresc acest lucru de la a se intampla. Dar in noaptea ceea, cand m-am uitat la poza lui soramea, am stiut despre ce era vorba. Era o nebunie, dar stiam ca era o legatura intre accident si pozele acelea. Trebuia sa fac ceva.
Dupa accident, i-am spus mamei sa scoata pozele de pe perete. N-a zis nimic, fiind prea socata de moartea surorii mele. Pana la urma, am luat eu jos pozele, si nimeni n-a zis nimic. Le-am pus intr-o cutie pe care am izolat-o si am dus-o in mansarda.

Sunt in mansarda acum. Nu trece o zi fara sa imi doresc sa ard cutia aceea. Dar asta nu functioneaza niciodata, nu-i asa? Nu, nu cred. Poate intr-o noapte voi deschide cutia si ma voi uita la acele poze cu lanterna, ca pe vremuri. Dar de ce? Poate el…nu mai e acolo.
Dar trebuie sa o fac. N-am de ales.

Noaptea asta, am facut-o. Am deschis cutia si am scos pozele rand pe rand. Era 2 noaptea, nu puteam sa adorm si simteam atractia acelei cutii. Erau inca acolo, toate. Le-am scos pe toate, dar mi-era inca prea frica sa ma uit la ele. Le-am asezat in fata mea, pe jos.
Pe rand, le-am intors pe toate cu fata in sus. Iar mi s-a oprit inima, dar din alt motiv. Doctorul lipsea din toate pozele. Lipsea. Am inceput sa rad. In sfarsit, dupa atata timp, nu mai trebuia sa imi fie frica! Am vrut sa ma ridic, dar linistea care se asternuse in jurul meu mi-a mai taiat din bucurie. M-am gandit ca voi agata din nou pozele pe perete maine.
Deodata, s-a auzit o lovitura de jos, de pe coridor, ca si cum ceva ar fi cazut. Am sarit la zgomot, cu mana la inima, dar apoi am ras iarasi. Si ce daca, ceva cazuse. Nimic special. Apoi, deodata, sunetul s-a auzit din nou, de data asta mult mai aproape de scara pe care urcasem in pod. Probabil lasasem geamul deschis, m-am gandit eu.

Apoi, se auzi un sunet de zgariat, de metal tarat pe lemn. Era un sunet discret-“un bisturiu, un bisturiu zgariind peretele coridorului.”
Ultima propozitie intra in capul meu fara sa vreau, ca si cum altcineva o gandise, si nu eu.
Se auzi un nou sunet ca si cum ceva cazuse, si apoi din nou sunetul de zgariat, apropiindu-se de-a lungul coridorului, catre scara. “un cutit, o seringa, unghiile lui.” Ale lui? Cine e “el”? De data asta, chiar nu fusese vocea mea. Era o voce guturala si adanca.
Sunetul s-a oprit. Liniste totala. Cat de repede am putut, am pus lanterna deasupra pozelor. Doctorul revenise in toate, in afara a doua poze: aceea a surorii mele si a mea, in care statea in spatele meu.
Din nou se auzi sunetul acela, de data asta la baza scarii care urca in pod, insotit de un zgariat al unui…
“…bisturiu. Un bisturiu vechi, prietene. Lasa-l pe doctor sa isi faca treaba, acum. Nu te speria, sunt aici sa te ajut. Lasa-l pe doctor sa iti ia durerea…”
Era aceeasi voce joasa, cavernoasa. De data asta insa, se auzea mai tare. Am inceput sa simt un miros ciudat. Parca era…
“Catacombe. Morminte. Bandaje vechi. Mirosul de fier ce insoteste sangele uscat. Nu te speria, sunt aici sa te ajut. Asa e bine, doar respira adanc si numara descrescator de la zece…”
Asta fu indeajuns sa ma faca sa ma ridic in picioare. Am inceput sa merg cu spatele, sperand ca peretele din spatele meu va disparea, ca sa pot sa ma indepartez de ceea ce urca la mine.
Se auzira mai multe sunete in timp ce urca pe scari, si zgaria treptele de lemn. Vroia sa ma faca sa innebunesc de frica?
“Nu. Nu, am altceva pentru tine. Doctorul a venit sa-ti administreze medicamente. Biata, biata fiinta, lasa-ma sa am grija de tine. Lasa-ma sa te ajut.”
O figura se forma pe intuneric la capatul scarilor in timp ce urca. Ii puteam vedea parul negru, apoi fruntea. Apoi isi intinse bratele si ajunse sus. Manecile halatului erau albe la inceput, dar apoi se intunecau, ca si cum ar fi fost patate de ceva. Era aproape un galben maroniu, cu pete de sange. Cand ajunse sus cu totul, mi-a venit sa tip.
Purta masca aceea, si era si ea patata de sange. Ochii nu erau decat doua gauri negre. Tavanul era jos, deci trebui sa se aplece in timp ce se apropia de mine. Avea bratele intinse spre mine. Am deschis gura sa strig, dar am inchis-o la loc.
“Nu, nu, nu tipa. Daca nu-l lasi pe doctor sa-si faca treaba, va trebui sa iau masuri mai…extreme.”
Nu-mi puteam misca gura. Am incercat, dar parca aveam buzele lipite. Mi-am dus mana la gura si am realizat ca fusesera cusute cu fire subtiri de ata.
El era acum foarte aproape de mine. Degetele lui osoase pareau sa stranga mai tare bisturiul.
M-am lasat in genunchi, fara vlaga.
“Asa, nu ai niciun motiv sa iti fie teama. Doar lasa-l pe doctor sa se ocupe de tine. Respira adanc si numara in jos de la zece…”
Mirosul se simti mai puternic. Era ingrozitor, bolnavicios. Si nu puteam face nimic. El se tara catre mine.
Imi zgarie fata cu bisturiul. Simteam sangele chiar si prin cusaturile de la gura.
“E in regula acum. Lasa-l pe doctor sa se ocupe de tine.”